...suna destul de...
Dar, există imposibilitatea de a fi următoarele:
- cel mai bun copil din lume
- cel mai bun profesionist din lume
- cel mai bun candidat din lume
- cel mai vesel om din lume
- cel mai pregătit din lume
- cel mai dinamic din lume
- cel mai entuziast din lume
- cel mai bine plătit din lume
- cel mai curios din lume
- cel mai bun prieten din lume
- cel mai pozitivist din lume
- cel mai bun negociator - "-
- cel mai bun psiholog -"-
- cel mai bun empat -"-
ETC ETC ETC
Dar, poţi fi tu?!
Era un intro la un anumit radio, intro pe care l-am ascultat de Crăciun: Moş Crăciun se întâlneşte cu micul Emil Cioran şi îl întreabă: micule Emil Cioran, ce vrei tu să fii când o să te faci mare? Micul Emil Cioran răspunde, cu o voce acidă: Eu nu vreau să fiu!!!
Ei, nu mă-nnebuni :)
Îţi trebuie noroc, dar până la urmă tot reeuşeşti să fii ceva şi cineva. Prin simplul fapt că te-ai născut.
marți, 29 ianuarie 2008
duminică, 27 ianuarie 2008
I like to Pong
Zilele trecute surfam pe anunţurile de job-uri.
Mi-au picat ochii pe un anuţ foarte interesant, total nepotrivit pentru mine, dar probabil potrivit pentru cinvea de 17-19 ani:
- we are looking for a young, dynamic person, who likes ping-pong and thinks IT is both a hobby and a job.
Ce mishtooo!
Păcat că nu sunt IT-istă, cred că aş fi rămas acolo toată viaţa.
Bine, anunţul este infantil, dar probabil că se va găsi un puşti care să fie selectat, care e interesat şi care crede că munca este o joacă. Măcar dacă s-ar juca productiv. Şi ar vrea să facă toate chestiile astea eventual la Iaşi.
Oare de ce, se joacă ping-pong mai bine la Iaşi? Ia să îmi întreb neamurile...
Industria IT- ului ocupă o bună bucată din piaţa muncii. Oamenii care sunt angrenaţi în ea muncesc mult, dar au cu totul alte sastisfacţii decât cei ca noi (guess why). Şi mai fac şi ce le place, fir-ar să fie.
I wish to Pong, toda, but I need a partner. Anybody wanna join me?
N.a.: datorită durerilor de măsele prin care trec de câteva zile încoace, cred că am devenit uşor instabilă dpdv sciitoricesc. Eu ştiu ce am vrut să spun, sper că ai înţeles şi tu ceva. Hit me.
Mi-au picat ochii pe un anuţ foarte interesant, total nepotrivit pentru mine, dar probabil potrivit pentru cinvea de 17-19 ani:
- we are looking for a young, dynamic person, who likes ping-pong and thinks IT is both a hobby and a job.
Ce mishtooo!
Păcat că nu sunt IT-istă, cred că aş fi rămas acolo toată viaţa.
Bine, anunţul este infantil, dar probabil că se va găsi un puşti care să fie selectat, care e interesat şi care crede că munca este o joacă. Măcar dacă s-ar juca productiv. Şi ar vrea să facă toate chestiile astea eventual la Iaşi.
Oare de ce, se joacă ping-pong mai bine la Iaşi? Ia să îmi întreb neamurile...
Industria IT- ului ocupă o bună bucată din piaţa muncii. Oamenii care sunt angrenaţi în ea muncesc mult, dar au cu totul alte sastisfacţii decât cei ca noi (guess why). Şi mai fac şi ce le place, fir-ar să fie.
I wish to Pong, toda, but I need a partner. Anybody wanna join me?
N.a.: datorită durerilor de măsele prin care trec de câteva zile încoace, cred că am devenit uşor instabilă dpdv sciitoricesc. Eu ştiu ce am vrut să spun, sper că ai înţeles şi tu ceva. Hit me.
luni, 21 ianuarie 2008
Scorpetele
- este o combinaţie între: Scorpion, Scorpie şi Scumpete
- este întâlnit în orice instituţie, firmă, colectiv, nu are un areal bine-definit (stat sau privat)
- hiper-activ, de cele mai multe ori
- când pică în depresie sau pur şi simplu bioritmul este pe curba low, nu vrea să dea de înţeles acest lucru; dar dacă nu te-ai prins şi nu-l compătimeşti, e vai de tine, va boli până când îi vei acorda atenţie
- în continuare, dacă boleşte, tot nu se va calma; oricum, va scoate ochii la toată lumea că nimeni nu îl poate înlocui full-capacity
- este o "scumpete" pentru că ştie să se poarte frumos cu indivizii de care are nevoie (altfel, bunul-simţ este o aparenţă)
- este femeie sau bărbat, nu contează (deşi specimenele masculine sunt varianta "soft")
- îţi fură ideile, sub pretextul că are nevoie de ajutor
- te face să "pici" prost în faţa şefilor, după care vine să te compătimescă
- nu prea are idei proprii, după ce le fură de la alţii nu prea ştie să le expună şi cere ajutor; după ce tace mâlc cât tu expui (k de, eşti suflet mare, contează binele colectivului), are grijă să se înfoaie în particular în faţa managerului
- bineînţele că este toxic, din toate punctele de vedere, dar nu se poate scăpa prea uşor de el (nici în somn, pentru că te otrăveşte cu energia debordantă, îţi zdruncină echilibrul şi mai dă şi telefoane la ore nepotrivite).
Dacă întâlneşti un Scorpete, ai 5 posibilităţi:
1) să ai asupra ta tranchilizante, nu pentru tine, pentru el, poate reuşeşti să i le pisezi într-un suc
2) să ai asupra ta tranchilizante dacă la el/ea nu-şi fac efectul (pentru tine, evident)
3) să îl "sapi" sau să îl lauzi până este mutat în alt departament (NU promovat, k atunci trebuie să te muţi tu în altă parte)
4) să speri că se va plictisi şi va pleca spre alte orizonturi (dă-i idei de cursuri, ţări unde poate merge, angajatori care îl vor...chestii de-astea)
5) nu, nu te poţi împrieteni cu Scorpetele (poate doar dacă îl cunoşti de când era mic).
5
- este întâlnit în orice instituţie, firmă, colectiv, nu are un areal bine-definit (stat sau privat)
- hiper-activ, de cele mai multe ori
- când pică în depresie sau pur şi simplu bioritmul este pe curba low, nu vrea să dea de înţeles acest lucru; dar dacă nu te-ai prins şi nu-l compătimeşti, e vai de tine, va boli până când îi vei acorda atenţie
- în continuare, dacă boleşte, tot nu se va calma; oricum, va scoate ochii la toată lumea că nimeni nu îl poate înlocui full-capacity
- este o "scumpete" pentru că ştie să se poarte frumos cu indivizii de care are nevoie (altfel, bunul-simţ este o aparenţă)
- este femeie sau bărbat, nu contează (deşi specimenele masculine sunt varianta "soft")
- îţi fură ideile, sub pretextul că are nevoie de ajutor
- te face să "pici" prost în faţa şefilor, după care vine să te compătimescă
- nu prea are idei proprii, după ce le fură de la alţii nu prea ştie să le expună şi cere ajutor; după ce tace mâlc cât tu expui (k de, eşti suflet mare, contează binele colectivului), are grijă să se înfoaie în particular în faţa managerului
- bineînţele că este toxic, din toate punctele de vedere, dar nu se poate scăpa prea uşor de el (nici în somn, pentru că te otrăveşte cu energia debordantă, îţi zdruncină echilibrul şi mai dă şi telefoane la ore nepotrivite).
Dacă întâlneşti un Scorpete, ai 5 posibilităţi:
1) să ai asupra ta tranchilizante, nu pentru tine, pentru el, poate reuşeşti să i le pisezi într-un suc
2) să ai asupra ta tranchilizante dacă la el/ea nu-şi fac efectul (pentru tine, evident)
3) să îl "sapi" sau să îl lauzi până este mutat în alt departament (NU promovat, k atunci trebuie să te muţi tu în altă parte)
4) să speri că se va plictisi şi va pleca spre alte orizonturi (dă-i idei de cursuri, ţări unde poate merge, angajatori care îl vor...chestii de-astea)
5) nu, nu te poţi împrieteni cu Scorpetele (poate doar dacă îl cunoşti de când era mic).
5
duminică, 20 ianuarie 2008
Job-ul de acasă
Nu te simţi trăind în două vieţi paralele?
Job-ul salariat şi zilnic este unul.
Home, eşti în altă existenţă. Pe care ştii că trebuie să o ai. Dar nu mai apuci să o trăieşti.
De ce crezi că trebuie să stai peste program: dă bine, eşti obligat/ă, n-ai ce face acasă?!
Poţi să spui, te rog?
Sunt puţin debusolată.
Promit să dezvolt subiectul :)
Job-ul salariat şi zilnic este unul.
Home, eşti în altă existenţă. Pe care ştii că trebuie să o ai. Dar nu mai apuci să o trăieşti.
De ce crezi că trebuie să stai peste program: dă bine, eşti obligat/ă, n-ai ce face acasă?!
Poţi să spui, te rog?
Sunt puţin debusolată.
Promit să dezvolt subiectul :)
miercuri, 16 ianuarie 2008
Cine e cea mai frumoasă, activă, de succes din...ţară!?
Sunt puţin răutăcioasă.
Chiar mai mult.
Şi astăzi te provoc la un mic quizz:
- numeşte o femeie de afaceri din România care să fi avut succes fără să fie ajutată financiar de familie (aş fi adăugat şi prieteni, dar treacă de la mine).
De ce întreb? Pentru că m-am cam plictisit să citesc în reviste şi ziare despre diverse surate care fac bani şi sunt date drept exemplu, fără ca ele să fi reuşit să dezvolte afacerile fără un impuls financiar din partea familiei. Dacă ele sunt exemplul pe care trebuie să îl urmez, nu vreau să fiu nici de succes, nici frumoasă, nici activă, nici atractivă, nici...
Chiar sunt curioasă. Este off-topic. Uimeşte-mă, te rog.
Chiar mai mult.
Şi astăzi te provoc la un mic quizz:
- numeşte o femeie de afaceri din România care să fi avut succes fără să fie ajutată financiar de familie (aş fi adăugat şi prieteni, dar treacă de la mine).
De ce întreb? Pentru că m-am cam plictisit să citesc în reviste şi ziare despre diverse surate care fac bani şi sunt date drept exemplu, fără ca ele să fi reuşit să dezvolte afacerile fără un impuls financiar din partea familiei. Dacă ele sunt exemplul pe care trebuie să îl urmez, nu vreau să fiu nici de succes, nici frumoasă, nici activă, nici atractivă, nici...
Chiar sunt curioasă. Este off-topic. Uimeşte-mă, te rog.
luni, 14 ianuarie 2008
...Jobs, all kinds, fresh online
Titlul nu este "revoluţionar", aşa cum v-am obişnuit.
Dar iată, stau cu pixul meu cu capră şi clopoţei într-o mână şi-l agit, că poate îmi vin idei deştepte şi nu pot să mă gândesc decât la următoarele: trăim foarte mult virtual (încă nu suntem chiar în Second Life), ne întâlnim virtual, ne recrutăm virtual... Mie mi-e dor de lumea reală, de generaţia "televizor şi ziar", eu în aia m-am născut, cred că e un semn de bătrâneţe!
Contemplu anunţurile de angajare online şi particip, ca mulţi alţii, la "the clash of Titans" între Bestjobs şi E-jobs.
Sincer, nu mi-am pus problema care dintre cele două companii a fost prima de gen, probabil că mă şi înşel şi au fost alţii care au dat startul. Nu este important pentru analiză.
Îmi pun altă problemă: de ce două companii au situri atât de asemănătoare şi încearcă să se "fure" la detalii gen: mai pun o întrebare în plus, mai pun un check-list, o scrisoare de intenţie...
Bine, mai sunt multe alte situri de gen. De exemplu, MyJob, care nu este neapărat "de nişă", dar are mai puţine pretenţii de trafic şi job-uri mai puţin "fiţoase".
Într-un fel, aceste situri sunt foarte utile, destul de facil de utilizat atât de către angajatori, cât şi de candidaţi (am zis destul de, nu foarte).
Acum pot să trec direct la critici? Ok, să văd:
- "stufos" până reuşeşti să îţi faci cont
- greu până completezi toate câmpurile obligatorii; după ce crezi că ai reuşit şi dai vizualizare, te trezeşti că mai lipseşte ceva
- dacă ai proasta inspiraţie să dai de rotiţa mouse-ului când nu vrea aplicaţia te trezeşti că în loc de Juridic te-ai plasat la Achiziţii
- din când în când, creatorilor acestor "areale" le mai vin idei creţe, de schimbare de imagine (chipurile up-gradează serviciile, devin mai user friendly şi mai performanţi); BUZZZ! şi frumosul meu CV unde a dispărut?
- categoriile nu sunt respectate; de exemplu, de ce la HR este trecut anunţul de recrutare pentru medic la centrul de sănătate X???
- dacă aplici pentru un job, a doua oară nu mai ai şansa să o faci, pentru că eşti anunţat ă deja ai aplicat; ei, şi, poate am chef să mai vreau o dată, că nu mi se pare că m-au băgat în seamă :), de ce nu mă lăsaţi?
- mai nou, anunţurile pot fi sortate şi după vechimea în muncă
- la aspectul de mai sus intervine "buba"
Tipul ofertei
Full-time
Nivel cariera
Entry-level (sub 3 ani)
Denumirea firmei
- ok, entry level
- să observăm the following:•Approx. 3 years recruitment experience (ideally QA Testing, Software Testing or IT) either in-house and/ or with a recruitment agency
- păi, e entry level au ba?
- chiar nu ştiu cine a greşti: organizaţia care a cerut postarea anunţului sau redactorul
- undeva a fost a miscommunication
- nu este singurul exemplu, dar pe-ăsta l-am găsit azi
- altceva: poveştile de succes. Super, bravos naţiune, bravos dragi candidaţi!
- eu nu m+am angajat niciodata prin intermediul vreunui site de acest gen
- majoritatea poveştilor de succes sunt pentru Assistant Manageri, magazioneri, brutari, IT-işti (lol), oameni în pragul pensiei şi casnice care vor să facă şi altceva cu viaţa lor
- so, ce fel de recrutare este aceasta, dragi angajatori
- eu ştiu că eşti şi notificat dacă cineva chiar accesează răspunsul tău la aplicaţie
- guess what, din 10 reply-uri numai 3 sunt deschise
- tot din ziare este mai eficient
- sau din "radio şanţ"
- sau din pila lu' mama şi a lu' tata
- sau din recomandarea prietenilor
- e simpatic că există asemenea situri
- în ţările civilizate, la fiecare colţ de bulevard există un Addeco, un Manpower şi mai ştiu eu ce (dacă nu crezi, go search)
- bine că avem bani de Net, că minte nu ne trebuie
- mă plictisiţi, dragi angajatori, dragi gestionari de situri de angajare
- ce întrebări creative scoateţi din voi înainte de a aplica, chiar
- păi, scrie in CV ce limbi străine ştiu şi la ce nivel le declar, de ce mă mai întrebi online? Sau ţi-e lene să citeşti, am înţeles
- adik eşti recrutor, grav...
Hit me, people! The rest will only be better :)
Dar iată, stau cu pixul meu cu capră şi clopoţei într-o mână şi-l agit, că poate îmi vin idei deştepte şi nu pot să mă gândesc decât la următoarele: trăim foarte mult virtual (încă nu suntem chiar în Second Life), ne întâlnim virtual, ne recrutăm virtual... Mie mi-e dor de lumea reală, de generaţia "televizor şi ziar", eu în aia m-am născut, cred că e un semn de bătrâneţe!
Contemplu anunţurile de angajare online şi particip, ca mulţi alţii, la "the clash of Titans" între Bestjobs şi E-jobs.
Sincer, nu mi-am pus problema care dintre cele două companii a fost prima de gen, probabil că mă şi înşel şi au fost alţii care au dat startul. Nu este important pentru analiză.
Îmi pun altă problemă: de ce două companii au situri atât de asemănătoare şi încearcă să se "fure" la detalii gen: mai pun o întrebare în plus, mai pun un check-list, o scrisoare de intenţie...
Bine, mai sunt multe alte situri de gen. De exemplu, MyJob, care nu este neapărat "de nişă", dar are mai puţine pretenţii de trafic şi job-uri mai puţin "fiţoase".
Într-un fel, aceste situri sunt foarte utile, destul de facil de utilizat atât de către angajatori, cât şi de candidaţi (am zis destul de, nu foarte).
Acum pot să trec direct la critici? Ok, să văd:
- "stufos" până reuşeşti să îţi faci cont
- greu până completezi toate câmpurile obligatorii; după ce crezi că ai reuşit şi dai vizualizare, te trezeşti că mai lipseşte ceva
- dacă ai proasta inspiraţie să dai de rotiţa mouse-ului când nu vrea aplicaţia te trezeşti că în loc de Juridic te-ai plasat la Achiziţii
- din când în când, creatorilor acestor "areale" le mai vin idei creţe, de schimbare de imagine (chipurile up-gradează serviciile, devin mai user friendly şi mai performanţi); BUZZZ! şi frumosul meu CV unde a dispărut?
- categoriile nu sunt respectate; de exemplu, de ce la HR este trecut anunţul de recrutare pentru medic la centrul de sănătate X???
- dacă aplici pentru un job, a doua oară nu mai ai şansa să o faci, pentru că eşti anunţat ă deja ai aplicat; ei, şi, poate am chef să mai vreau o dată, că nu mi se pare că m-au băgat în seamă :), de ce nu mă lăsaţi?
- mai nou, anunţurile pot fi sortate şi după vechimea în muncă
- la aspectul de mai sus intervine "buba"
Tipul ofertei
Full-time
Nivel cariera
Entry-level (sub 3 ani)
Denumirea firmei
- ok, entry level
- să observăm the following:•Approx. 3 years recruitment experience (ideally QA Testing, Software Testing or IT) either in-house and/ or with a recruitment agency
- păi, e entry level au ba?
- chiar nu ştiu cine a greşti: organizaţia care a cerut postarea anunţului sau redactorul
- undeva a fost a miscommunication
- nu este singurul exemplu, dar pe-ăsta l-am găsit azi
- altceva: poveştile de succes. Super, bravos naţiune, bravos dragi candidaţi!
- eu nu m+am angajat niciodata prin intermediul vreunui site de acest gen
- majoritatea poveştilor de succes sunt pentru Assistant Manageri, magazioneri, brutari, IT-işti (lol), oameni în pragul pensiei şi casnice care vor să facă şi altceva cu viaţa lor
- so, ce fel de recrutare este aceasta, dragi angajatori
- eu ştiu că eşti şi notificat dacă cineva chiar accesează răspunsul tău la aplicaţie
- guess what, din 10 reply-uri numai 3 sunt deschise
- tot din ziare este mai eficient
- sau din "radio şanţ"
- sau din pila lu' mama şi a lu' tata
- sau din recomandarea prietenilor
- e simpatic că există asemenea situri
- în ţările civilizate, la fiecare colţ de bulevard există un Addeco, un Manpower şi mai ştiu eu ce (dacă nu crezi, go search)
- bine că avem bani de Net, că minte nu ne trebuie
- mă plictisiţi, dragi angajatori, dragi gestionari de situri de angajare
- ce întrebări creative scoateţi din voi înainte de a aplica, chiar
- păi, scrie in CV ce limbi străine ştiu şi la ce nivel le declar, de ce mă mai întrebi online? Sau ţi-e lene să citeşti, am înţeles
- adik eşti recrutor, grav...
Hit me, people! The rest will only be better :)
vineri, 11 ianuarie 2008
Super-Trooper (Supraspecializarea)
Am promis mai multe continuări, iată alta.
SUPRA-SPECIALIZAREA este o necesitate pentru angajaţii şi angajatorii de top, în principal. Sau aşa este văzut acest aspect prin perspectiva contemporanilor.
Personal, cred că aceasta va deveni un must, în 10 ani maximum, pentru că o să ne dăm seama că piaţa muncii se va supra-satura cu anumite profesii. Şi că pentru a fi performanţi va trebui să ştim să facem mai multe lucruri decât ne propusesem.
Nowadays, supra-specializarea este percepută ca etapa următoare absolvirii facultăţii. Pentru că, nu, facultatea ar trebui să ne ofere o specializare (este una doar teoretică).
Supraspecializare = Master, în zilele noastre. La noi, pe plaiurile mioritice.
În alte orizonturi ale existenţei, supra-specializarea se traduce prin: coaching, mentoring, cursuri plătite de angajator sau suportate, de ce nu, din buzunarul angajatului conştiincios, necesitatea ca o dată la câţiva ani să mai abordezi şi un alt profil profesional decât cel iniţial, pentru a nu te plafona şi, ceva mai apropiat de accepţiunile noastre, MBA.
La noi, se discută despre progrmele de MBA începând din anul 2000. Primul astfel de program a fost acela canadian,de 5000 de dolari la început, care ulterior bineînţeles că s-a scumpit. Au apărut şi altele, mai ieftine, mai scumpe, oricum, competiţia este mare.
Ideea unor astfel de programe este aceea de a pregăti manageri pe care să-i "legi de glie" (adică angajatorul îi scoate puţin din producţie - sau nu- depinde cât de sadic este). Îi supraspecializează şi îi aşteaptă înapoi acasă, u forţe noi, pentru a eficientiza strategiile organizaţiei, a îmbunătăţi imaginea, a demonstra de ce a lipsit de la program atâtea luni. Oare a învăţat ceva sau a fost doar în vacanţă?
Nu cred că este vorba despre o vacanţă. Pentru că mintea îţi este provocată zilnic, poate mai ceva decât la job.
Însă, sunt ofticată că astfel de programe se adresează numai celor cu posibilităţi financiare deosebite. Mai sunt şi persoane care ar vrea să urmeze un MBA fără să fie trimise de angajatori, pentru că ar vrea să participe la ceva atât de interesant. Numai că realmente nu au situaţia financiară necesară. Chestia cu credite pentru studii este destul de ambiguă, mai ales că la noi este o criză a locuinţelor - tânărul preferă o rată la garsonieră decât una la "şcoală".
Indivizii trimişi de organizaţie sunt dintre cei "plănuiţi" a deveni fie succesori ai CEO-ului, fie manageri de top. Se mai întâmplă să facă parte şi din middle-management, dacă au potenţial.
Nu mă pricep foarte bine la MBA-uri, pentru că am vrut să urmez unul şi m-am încadrat în acea categorie care nu şi-a permis... (să spunem că... nu am avut timp.) Oricum, un MBA nu îţi asigură un job mai bun, dacă nu eşti în asentimentul conducerii.
Mă gandesc aici ceva de genul: ce s-ar întâmpla dacă am găsi metode mai ieftine, cu o durată mai scurtă, de a atrage angajaţii îtr-o supraspecializare? Wouldn't hurt anybody!
Dragi angajatori, nu este foarte coerent ce spun eu mai sus, pentru că mi se învârt ideile în cap mai repede decât pot ă le scriu. Dar, nu aveţi nevoie numai de "super-troopers", pregătiţi pentru oric, ca Infanteria Stelară?
Nu gândiţi că aruncaţi banii aiurea, investiţi în angajaţii cu potenţial (nu în cei cu pile), oferiţi-le oportunitatea să mai descopere şi altceva decât au învăţat singuri. De ce? Pentru că tot apelaţi întâi la recrutarea internă şi apoi la outsourcing. Ok, creaţi premisele interioare pentru reprofilarea angjaţilor.
Supra-specializarea este şi o bună metodă de team-building, pentru că nu tre buie să stai numai la chiolhan sau în şedinţe ca să ridici moralul trupei şi să o eficientizezi.
Loviţi cu comentariul, please!
SUPRA-SPECIALIZAREA este o necesitate pentru angajaţii şi angajatorii de top, în principal. Sau aşa este văzut acest aspect prin perspectiva contemporanilor.
Personal, cred că aceasta va deveni un must, în 10 ani maximum, pentru că o să ne dăm seama că piaţa muncii se va supra-satura cu anumite profesii. Şi că pentru a fi performanţi va trebui să ştim să facem mai multe lucruri decât ne propusesem.
Nowadays, supra-specializarea este percepută ca etapa următoare absolvirii facultăţii. Pentru că, nu, facultatea ar trebui să ne ofere o specializare (este una doar teoretică).
Supraspecializare = Master, în zilele noastre. La noi, pe plaiurile mioritice.
În alte orizonturi ale existenţei, supra-specializarea se traduce prin: coaching, mentoring, cursuri plătite de angajator sau suportate, de ce nu, din buzunarul angajatului conştiincios, necesitatea ca o dată la câţiva ani să mai abordezi şi un alt profil profesional decât cel iniţial, pentru a nu te plafona şi, ceva mai apropiat de accepţiunile noastre, MBA.
La noi, se discută despre progrmele de MBA începând din anul 2000. Primul astfel de program a fost acela canadian,de 5000 de dolari la început, care ulterior bineînţeles că s-a scumpit. Au apărut şi altele, mai ieftine, mai scumpe, oricum, competiţia este mare.
Ideea unor astfel de programe este aceea de a pregăti manageri pe care să-i "legi de glie" (adică angajatorul îi scoate puţin din producţie - sau nu- depinde cât de sadic este). Îi supraspecializează şi îi aşteaptă înapoi acasă, u forţe noi, pentru a eficientiza strategiile organizaţiei, a îmbunătăţi imaginea, a demonstra de ce a lipsit de la program atâtea luni. Oare a învăţat ceva sau a fost doar în vacanţă?
Nu cred că este vorba despre o vacanţă. Pentru că mintea îţi este provocată zilnic, poate mai ceva decât la job.
Însă, sunt ofticată că astfel de programe se adresează numai celor cu posibilităţi financiare deosebite. Mai sunt şi persoane care ar vrea să urmeze un MBA fără să fie trimise de angajatori, pentru că ar vrea să participe la ceva atât de interesant. Numai că realmente nu au situaţia financiară necesară. Chestia cu credite pentru studii este destul de ambiguă, mai ales că la noi este o criză a locuinţelor - tânărul preferă o rată la garsonieră decât una la "şcoală".
Indivizii trimişi de organizaţie sunt dintre cei "plănuiţi" a deveni fie succesori ai CEO-ului, fie manageri de top. Se mai întâmplă să facă parte şi din middle-management, dacă au potenţial.
Nu mă pricep foarte bine la MBA-uri, pentru că am vrut să urmez unul şi m-am încadrat în acea categorie care nu şi-a permis... (să spunem că... nu am avut timp.) Oricum, un MBA nu îţi asigură un job mai bun, dacă nu eşti în asentimentul conducerii.
Mă gandesc aici ceva de genul: ce s-ar întâmpla dacă am găsi metode mai ieftine, cu o durată mai scurtă, de a atrage angajaţii îtr-o supraspecializare? Wouldn't hurt anybody!
Dragi angajatori, nu este foarte coerent ce spun eu mai sus, pentru că mi se învârt ideile în cap mai repede decât pot ă le scriu. Dar, nu aveţi nevoie numai de "super-troopers", pregătiţi pentru oric, ca Infanteria Stelară?
Nu gândiţi că aruncaţi banii aiurea, investiţi în angajaţii cu potenţial (nu în cei cu pile), oferiţi-le oportunitatea să mai descopere şi altceva decât au învăţat singuri. De ce? Pentru că tot apelaţi întâi la recrutarea internă şi apoi la outsourcing. Ok, creaţi premisele interioare pentru reprofilarea angjaţilor.
Supra-specializarea este şi o bună metodă de team-building, pentru că nu tre buie să stai numai la chiolhan sau în şedinţe ca să ridici moralul trupei şi să o eficientizezi.
Loviţi cu comentariul, please!
miercuri, 9 ianuarie 2008
Interviu la L&M
Nu se începe cu "nu", aşa este, dar iarăşi nu pot să mă abţin.
N.a: nu este vorba despre ţigări în acest articol, deşi sunt fumătoare.
Era un "va urma". Ce drăguţ că există mai multe posibilităţi de "urmare"!
Aşaaaaa, căldură mare, deşi e luna mai.
Moi, îmbrăcată office, asortată, machiată discret, înarmată cu dosărelul privitor la compania la care am fost chemată la interviu, ajung cu juma' de oră mai devreme (still professional, but almost desperate, dar locurile de parcare sunt limitate).
Regulă 1: sfertul de oră menţionat într-un articol anterior este sfânt!!!!
La momentul potrivit, mă anunţ la Front Desk şi sunt îndrumată spre un cubicul-cameră-whatever, pavoazată în albastru şi portocaliu (Geeez, port ochelari şi tot îmi joacă ochii-n cap. Nu este o combinaţie Zen whatsoever.) Arealul respectiv este numit "Africa", dar în afară de harta Africii nu văd nimic concordant.
Am uitat să menţionez că front deskării erau băieţei şi fetiţe, tineri, toţi îmbrăcaţi cu bluziţe rooooz. Nice, metrosexualish. Fetiţele aveau şi fundiţe la decolteu.
Regulă 2: dezvoltă-ţi simţul ridicolului, pe cel de autoconservare şi observă dacă există potenţial de "spălare de creiere".
Am fost lăsată să aştept (again, regulă, am discutat extins despre asta), dar nu m-am impacientat. Afară era foarte cald, înăuntru era aer condiţionat şi aveam apă şi reviste.
După 20 de minute apare domişoara/doamna HR Coordinator.
Brunetă, slăbuţă, nemachiată (da' deloc), transpirată (???). Prin bluziţa albă i se vedea sutienul cu fluturaşi, how cute... Bine că sunt femeie, straight, altfel cine ştie...
Recită litania companiei, fără intonaţie şi fără patos (creier, spălat, oboseală, blazare).
Regulă 3: special pentru angajator: dacă nu eşti convins despre ce vorbeşti, cum vrei să te cred eu?
Stăm de vorbă, notează înfoiat ce îi răspund eu. Discutăm în engleză - la un moment dat se blochează (thank you, I know I am better than most of you).
Again, test practic. Foarte bine, foarte frumos.
Am stat de vorbă aproape două ore.
Regulă 4: dacă interviul durează mult, succesul nu este asigurat. Poate doar voia să mai capete nişte informaţii.
Răspunsul companiei: sunteţi supracalificată şi nu vă "mulaţi" pe profilul nostru.
Regulă 5: get over it! Nu vrei să ţi se spele creierul, să te îmbraci în roz. Poate nu acum. Poate mâine, când o să mai aplici o dată. Rumour has it k they suck, anyway, deşi aparent au cotă! Au fost şi alţii, care acum au afacerile lor de succes şi spală ei creierii altora :). Cum să mă placă dacă eu eram îmbrăcată în bleumarin?
Comentarii? Waiting...
N.a: nu este vorba despre ţigări în acest articol, deşi sunt fumătoare.
Era un "va urma". Ce drăguţ că există mai multe posibilităţi de "urmare"!
Aşaaaaa, căldură mare, deşi e luna mai.
Moi, îmbrăcată office, asortată, machiată discret, înarmată cu dosărelul privitor la compania la care am fost chemată la interviu, ajung cu juma' de oră mai devreme (still professional, but almost desperate, dar locurile de parcare sunt limitate).
Regulă 1: sfertul de oră menţionat într-un articol anterior este sfânt!!!!
La momentul potrivit, mă anunţ la Front Desk şi sunt îndrumată spre un cubicul-cameră-whatever, pavoazată în albastru şi portocaliu (Geeez, port ochelari şi tot îmi joacă ochii-n cap. Nu este o combinaţie Zen whatsoever.) Arealul respectiv este numit "Africa", dar în afară de harta Africii nu văd nimic concordant.
Am uitat să menţionez că front deskării erau băieţei şi fetiţe, tineri, toţi îmbrăcaţi cu bluziţe rooooz. Nice, metrosexualish. Fetiţele aveau şi fundiţe la decolteu.
Regulă 2: dezvoltă-ţi simţul ridicolului, pe cel de autoconservare şi observă dacă există potenţial de "spălare de creiere".
Am fost lăsată să aştept (again, regulă, am discutat extins despre asta), dar nu m-am impacientat. Afară era foarte cald, înăuntru era aer condiţionat şi aveam apă şi reviste.
După 20 de minute apare domişoara/doamna HR Coordinator.
Brunetă, slăbuţă, nemachiată (da' deloc), transpirată (???). Prin bluziţa albă i se vedea sutienul cu fluturaşi, how cute... Bine că sunt femeie, straight, altfel cine ştie...
Recită litania companiei, fără intonaţie şi fără patos (creier, spălat, oboseală, blazare).
Regulă 3: special pentru angajator: dacă nu eşti convins despre ce vorbeşti, cum vrei să te cred eu?
Stăm de vorbă, notează înfoiat ce îi răspund eu. Discutăm în engleză - la un moment dat se blochează (thank you, I know I am better than most of you).
Again, test practic. Foarte bine, foarte frumos.
Am stat de vorbă aproape două ore.
Regulă 4: dacă interviul durează mult, succesul nu este asigurat. Poate doar voia să mai capete nişte informaţii.
Răspunsul companiei: sunteţi supracalificată şi nu vă "mulaţi" pe profilul nostru.
Regulă 5: get over it! Nu vrei să ţi se spele creierul, să te îmbraci în roz. Poate nu acum. Poate mâine, când o să mai aplici o dată. Rumour has it k they suck, anyway, deşi aparent au cotă! Au fost şi alţii, care acum au afacerile lor de succes şi spală ei creierii altora :). Cum să mă placă dacă eu eram îmbrăcată în bleumarin?
Comentarii? Waiting...
De ce nu scriu (înk) din perspectiva "specialistului"
N.a: ghilimelele nu sunt peiorative.
Ok, back in track!
Mi-am însuşit un comentariu adresat de un Anonim. Dacă vrei să ştii mai bine ce comentariu, te rog sa citeşti la articolul cu expectanţele salariale (uite aşa, ca să mai citeşti ceva scris de mine). Chiar a fost constructiv.
Am răspuns şi eu ceva. Dar nu suficient. Aşa că iată ce aş fi vrut sa spun, extensiv şi revoltat (în spiritul propriu şi al blog-ului):
- dragă Anonimule, eşti bărbat, în mod cert
- eşti mai bătrân decât mine şi, dacă îmi aduc bine aminte, eşti puţin blazat (ştii tu de ce, eu doar bănuiesc)
- eşti din domeniu
- gata cu descrierea ta
- nu prea agreez "limbajul de lemn" al profesiei, deşi este normal şi necesar să existe (eu ştiu două astfel de "limbi străine", cea juridică este chiar mai nasoală) şi, de aceea, am ales să îl utilizez rar sau deloc
- Resursele Umane = Oameni, da? Corect.
-Oameni = angajaţi şi angajatori, cu toate derivaţiile
- it goes both ways (see beneath)
- scriu lejer, caustic şi personal pentru că îmi permit şi pentru că am experienţă
- sunt specialist şi din această cauză doresc să ofer aici şi cât mai mult perspectiva candidatului şi a angajatului
- încă nu există flawless specialists, deşi foarte mulţi se auto-declară a fi
- dacă "specialiştii" îşi fac o clică, în momentul în care au ridicat capul în branşă, atunci they're not worth it (or maybe the background worths them, şi atunci ne facem şi noi, restul, ginta noastră)
- îmi plac oamenii, îmi place să lucrez pentru ei şi cred că toate organizaţiile şi toţi angajatorii uită că fără noi toţi, adică indivizii din cadrul unei organizaţii, nimic nu poate funcţiona
- nu există specialişti dacă atunci când te duci cu speranţe de angajare eşti tratat cu dosul (chiar tu, Anonimule, spuneai că ce am menţionat eu este neprofesionist)
- nu are rost, încă, să vorbesc ca specialiştii care angajează, pentru că nu îmi place cum se poartă, cum vorbesc, cum interacţionează. Degeaba ştiu teorie şi au şi practică dacă se blazează. Şi dacă uită că lucrează cu oameni.
- dacă un specialist abuzează de candidatul sau angajatul din faţa lui, atunci poate să fie as la el/ea acasă. Cu ce up-gradează nivelul organizaţional şi al branşei?
- dacă noi, specialiştii, uităm că lucrăm cu oameni mai mult şi cu concepte mai puţin, atunci nu merită să ne numim specialişti
- HR sunt noi, de fapt. Sunt un concept, nu? Construit de nevoia oamenilor de a eticheta, categoriza, fluentiza, exprima, concentra, canaliza, profesionaliza ceva ce există de când s-a creat Universul. Foarte bine, aşa şi trebuie. De ce vrem să ne îndepărtăm de ideea lui primară, aceea de a organiza viaţa profesională a oamenilor? - pentru că asta se întâmplă. Multă proză, rezultate puţine, dezumanizare.
- o să scriu aşa cum spuneai tu în momentul în care o să simt că nu mai este nevoie de revoltă
- nu este posibil ca şi candidaţii şi angajaţii să accepte tot ce li se bagă pe gât
- repet, când mă angajez nu cerşesc. Poate că ar trebui să ştie şi specialistul chestia asta, pentru că a fost în aceeaşi situaţie. De exemplu, eu nu uit şi nu iert.
- sunt un specialist- angajat şi nu ţin cu specialiştii-angajatori, pentru că au uitat care este rolul lor
- revin puţin la comentariul tău, Anonimule, cu ideea că există filtre mult mai inteligente şi mai "specializate" decât filtrul expectanţelor salariale
- de-aia există specialişti, ca să ne uimească cu inventivitatea lor în a ne descifra, în a şti cum să ne abordeze şi în a şti cum să ne folosească în cadrul organizaţiei
- organizaţia nu este numai specialişti şi angajator (BUZZZZ!)
- organizaţia nu este numai finanţe
- dacă eşti specialist şi nu vezi şi perspectiva angajatului, atunci fă-te freelancer şi vezi ce iese
- eu vreau ca la interviu, la angajare şi pe parcursul profesional să pot să ajut şi pe cei ca mine, nu numai pe tata care ne plăteşte
- asta este marea provocare (ce am scris pe rândul de mai sus), pe care nu o acceptă nici un "specialist".
Incă nu rest my case, precis mai găsesc ceva. Dar, e târziu. A, interviul ca sport nu va dispărea :)
A propos, când dai o bere, Anonimule?
Ok, back in track!
Mi-am însuşit un comentariu adresat de un Anonim. Dacă vrei să ştii mai bine ce comentariu, te rog sa citeşti la articolul cu expectanţele salariale (uite aşa, ca să mai citeşti ceva scris de mine). Chiar a fost constructiv.
Am răspuns şi eu ceva. Dar nu suficient. Aşa că iată ce aş fi vrut sa spun, extensiv şi revoltat (în spiritul propriu şi al blog-ului):
- dragă Anonimule, eşti bărbat, în mod cert
- eşti mai bătrân decât mine şi, dacă îmi aduc bine aminte, eşti puţin blazat (ştii tu de ce, eu doar bănuiesc)
- eşti din domeniu
- gata cu descrierea ta
- nu prea agreez "limbajul de lemn" al profesiei, deşi este normal şi necesar să existe (eu ştiu două astfel de "limbi străine", cea juridică este chiar mai nasoală) şi, de aceea, am ales să îl utilizez rar sau deloc
- Resursele Umane = Oameni, da? Corect.
-Oameni = angajaţi şi angajatori, cu toate derivaţiile
- it goes both ways (see beneath)
- scriu lejer, caustic şi personal pentru că îmi permit şi pentru că am experienţă
- sunt specialist şi din această cauză doresc să ofer aici şi cât mai mult perspectiva candidatului şi a angajatului
- încă nu există flawless specialists, deşi foarte mulţi se auto-declară a fi
- dacă "specialiştii" îşi fac o clică, în momentul în care au ridicat capul în branşă, atunci they're not worth it (or maybe the background worths them, şi atunci ne facem şi noi, restul, ginta noastră)
- îmi plac oamenii, îmi place să lucrez pentru ei şi cred că toate organizaţiile şi toţi angajatorii uită că fără noi toţi, adică indivizii din cadrul unei organizaţii, nimic nu poate funcţiona
- nu există specialişti dacă atunci când te duci cu speranţe de angajare eşti tratat cu dosul (chiar tu, Anonimule, spuneai că ce am menţionat eu este neprofesionist)
- nu are rost, încă, să vorbesc ca specialiştii care angajează, pentru că nu îmi place cum se poartă, cum vorbesc, cum interacţionează. Degeaba ştiu teorie şi au şi practică dacă se blazează. Şi dacă uită că lucrează cu oameni.
- dacă un specialist abuzează de candidatul sau angajatul din faţa lui, atunci poate să fie as la el/ea acasă. Cu ce up-gradează nivelul organizaţional şi al branşei?
- dacă noi, specialiştii, uităm că lucrăm cu oameni mai mult şi cu concepte mai puţin, atunci nu merită să ne numim specialişti
- HR sunt noi, de fapt. Sunt un concept, nu? Construit de nevoia oamenilor de a eticheta, categoriza, fluentiza, exprima, concentra, canaliza, profesionaliza ceva ce există de când s-a creat Universul. Foarte bine, aşa şi trebuie. De ce vrem să ne îndepărtăm de ideea lui primară, aceea de a organiza viaţa profesională a oamenilor? - pentru că asta se întâmplă. Multă proză, rezultate puţine, dezumanizare.
- o să scriu aşa cum spuneai tu în momentul în care o să simt că nu mai este nevoie de revoltă
- nu este posibil ca şi candidaţii şi angajaţii să accepte tot ce li se bagă pe gât
- repet, când mă angajez nu cerşesc. Poate că ar trebui să ştie şi specialistul chestia asta, pentru că a fost în aceeaşi situaţie. De exemplu, eu nu uit şi nu iert.
- sunt un specialist- angajat şi nu ţin cu specialiştii-angajatori, pentru că au uitat care este rolul lor
- revin puţin la comentariul tău, Anonimule, cu ideea că există filtre mult mai inteligente şi mai "specializate" decât filtrul expectanţelor salariale
- de-aia există specialişti, ca să ne uimească cu inventivitatea lor în a ne descifra, în a şti cum să ne abordeze şi în a şti cum să ne folosească în cadrul organizaţiei
- organizaţia nu este numai specialişti şi angajator (BUZZZZ!)
- organizaţia nu este numai finanţe
- dacă eşti specialist şi nu vezi şi perspectiva angajatului, atunci fă-te freelancer şi vezi ce iese
- eu vreau ca la interviu, la angajare şi pe parcursul profesional să pot să ajut şi pe cei ca mine, nu numai pe tata care ne plăteşte
- asta este marea provocare (ce am scris pe rândul de mai sus), pe care nu o acceptă nici un "specialist".
Incă nu rest my case, precis mai găsesc ceva. Dar, e târziu. A, interviul ca sport nu va dispărea :)
A propos, când dai o bere, Anonimule?
marți, 8 ianuarie 2008
What are friends4?! Ziua Zeldei
Nu este un subiect de HR neapărat - de fapt, deloc...
Dar ce ar fi viaţa noastră fără PRIETENI?
Ieri, 7 ianuarie 2008, a fost ziua mea de naştere şi de nume. Deja m-am desconspirat, dar nu îmi pasă. De ce aş avea blog dacă aş fi o anonimă perpetuă?
Mai îmi şi place să fiu gratulată, adulată,căutată, sunt o dictatoare şi o dominatrix în adevăratul sens al cuvântului :).
De ziua mea am fost foarte căutată, dar nu atât cât aş fi vrut. Am primit mesaje, telefoane, tot tacâmul. Am dat cu aspiratorul şi am gătit (chiar am declarat că aş puteai fi casnica perfectă, dar mi-e frică), am scris pe blog, am ieşit puţin prin oraş şi am petrecut cu familia.
Familia mea apropiată este foarte mică, dar consistentă. Şi, cred că în ea sunt adunaţi şi prietenii mei, care sunt puţini, dar (destul de) adevăraţi. Toţi, şi familia şi prietenii sunt ceea ce mă fac să merg mai departe. Sunt ei care mă fac să merg mai departe. Sunt cei pe care i-am regăsit (ce mă repet...), sunt cei care ştiu că zbier mult, dar sunt pâinea lui Dumnezeu.
Dintre prieteni, se distinge M0na (http://monasteddies.blogspot.com), care m-a ambiţionat să creez un blog. Asta este altă poveste. Ce m-a impresionat foarte foarte mult a fost că mi-a promis că după o lună de scris "fără leneveli", mă va băga în blogroll-ul ei. Şi, de fapt, a făcut-o astăzi. Cu această ocazie, she has unleashed Hell, pentru că o să vă intoxic cu agresivitatea mea :). Ea este postată la "Prieteni şi duşmani" pe blog-ul meu...
M-a impresionat cel mai mult pentru că astăzi chiar speram să ajungă la mine, nu a putut, dar a făcut unul dintre cele mai frumoase gesturi posibile. M-a scos în calea voastră. Deşi încă nu era momentul promis.
Haideţi să ne intoxicăm together şi sper să vă molipsiţi de ceea ce îmi doresc eu mie şi prietenilor mei: veselie, dragoste, putere, sănătate şi bani. Doar adevăratul meu nume înseamnă "binecuvântarea Domnului".
Să avem prieteni, familie, duşmani, să simţim că trăim.
Vă mulţumesc tuturor care aţi participat la aniversarea mea! (Mona, you know you are special!)
Dar ce ar fi viaţa noastră fără PRIETENI?
Ieri, 7 ianuarie 2008, a fost ziua mea de naştere şi de nume. Deja m-am desconspirat, dar nu îmi pasă. De ce aş avea blog dacă aş fi o anonimă perpetuă?
Mai îmi şi place să fiu gratulată, adulată,căutată, sunt o dictatoare şi o dominatrix în adevăratul sens al cuvântului :).
De ziua mea am fost foarte căutată, dar nu atât cât aş fi vrut. Am primit mesaje, telefoane, tot tacâmul. Am dat cu aspiratorul şi am gătit (chiar am declarat că aş puteai fi casnica perfectă, dar mi-e frică), am scris pe blog, am ieşit puţin prin oraş şi am petrecut cu familia.
Familia mea apropiată este foarte mică, dar consistentă. Şi, cred că în ea sunt adunaţi şi prietenii mei, care sunt puţini, dar (destul de) adevăraţi. Toţi, şi familia şi prietenii sunt ceea ce mă fac să merg mai departe. Sunt ei care mă fac să merg mai departe. Sunt cei pe care i-am regăsit (ce mă repet...), sunt cei care ştiu că zbier mult, dar sunt pâinea lui Dumnezeu.
Dintre prieteni, se distinge M0na (http://monasteddies.blogspot.com), care m-a ambiţionat să creez un blog. Asta este altă poveste. Ce m-a impresionat foarte foarte mult a fost că mi-a promis că după o lună de scris "fără leneveli", mă va băga în blogroll-ul ei. Şi, de fapt, a făcut-o astăzi. Cu această ocazie, she has unleashed Hell, pentru că o să vă intoxic cu agresivitatea mea :). Ea este postată la "Prieteni şi duşmani" pe blog-ul meu...
M-a impresionat cel mai mult pentru că astăzi chiar speram să ajungă la mine, nu a putut, dar a făcut unul dintre cele mai frumoase gesturi posibile. M-a scos în calea voastră. Deşi încă nu era momentul promis.
Haideţi să ne intoxicăm together şi sper să vă molipsiţi de ceea ce îmi doresc eu mie şi prietenilor mei: veselie, dragoste, putere, sănătate şi bani. Doar adevăratul meu nume înseamnă "binecuvântarea Domnului".
Să avem prieteni, familie, duşmani, să simţim că trăim.
Vă mulţumesc tuturor care aţi participat la aniversarea mea! (Mona, you know you are special!)
luni, 7 ianuarie 2008
"Yeeeees, Maaaaster!" Igor said sau de ce sunt necesare (sau nu) studiile masterale
Am încercat să caut pe Google data de la care a început să se vorbească la modul serios despre studiile de master. În lumea largă, nu la noi :). Probabil că nu ştiu să rafinez search-ul şi de-aia nu găsesc. Sau nu caut destul.
În orice caz, personal consider că aceste studii au apărut din nevoia de specializare şi supra-specializare a indivizilor. O să spuneţi că am copiat. "Pentru a crea trebuie să ştii întâi să copiezi" - Vivienne Westwood.
Bine, cine se pricepe puţin ştie că despre "specializare" se vorbeşte foarte mult în ultmii ani şi a început să fie adusă în discuţie încă din anii '90 (dar nu la noi).
Specializare, adică să devii as într-un anumit domeniu, pentru că organizaţia are nevoie de acest lucru şi pentru că tu poţi şi vrei să devii mai bun. Există şi un aspect negativ, să spun aşa, o dată specializat, s-ar putea sp dezvolţi nişte "ochelari de cal" cu privire la alte domenii, care poate te tentau înainte. De ce? Pentru că nu o să mai ai timp să te ocupi de altceva decât de domeniul în care vrei să excelezi.
Supra-specializarea, că am amintit-o şi pe ea, nu este neapărat "mama" specializării. Reprezintă o nouă etapă în viaţa profesională a angajaţilor conştiincioşi sau momentul în care fie ei, fie angajatorii descoperă că individul a început să se plafoneze şi ar trebui "refreşizat". Ok, Refresh button şi ship them out la supra-specializare!
În "lecţia"de astăzi voi aborda MASTERUL ca SPECIALIZARE. A, ştiai că în 1965 "Master's Degree" avea sensul de studii doctorale, iar astăzi înseamnă studii post-universitare mai elevate? To master = a stăpâni. Tu ce înţelegi de aici?
Igor ştie foarte bine de ce spune "yes, Master!". Pentru că este un must al timpurilor noastre. Dacă vrem să devenim specialişti. Dacă urmezi un master, nu înseamnă că devii automat foarte bun în domeniul tău, pentru că ai nevoie de practică susţinută la locul de muncă.
Aici, disting trei categorii de persoane:
a) tinerii sau mai puţin tinerii care au absolvit o facultate şi urmează un master pentru că au auzit ei că "dă bine",
b)tinerii sau mai puţin tinerii care sunt obligaţi de împrejurări (noua lege a învăţământului sau angajator),
c)tinerii sau mai puţin tinerii care au un scop de atins şi ştiu că fără specializarea oferită de un anumit curs de master nu pot face ce şi-au propus.
Categoria a) este cea mai periculoasă, pentru că este formată dintr-o masă de pseudo-masters, care ocupă locurile pe care alţii le-ar merita. Şi umplu piaţa de pseudo-specialişti. Îşi permit să plătească cursurile, nu prea participă la ele, copiază un proiect pentru disertaţie şi au absolvit brusc, fără durere şi la fel de "neterminaţi" ca atunci când au intrat la cursul respectiv. Ei îşi pavoazează CV-ul şi se laudă, dar dacă îi întrebi ce au reţinut din toată experienţa, îţi spun că le era foarte greu să se trezească sâmbăta dimineaţa pentru a ajunge la facultate.
Categoria b) este mai puţin nocivă, pentru că i se impune să dea randament şi să "presteze performanţă". Nu sunt de acord cu studiile masterale obligatorii, pentru că generaţiile care le vor urma nu vor revigora imaginea învăţământului românesc (de-a dreptul jalnic, incoerent, slab) şi nici nu vor îmbunătăţi performanţele, măsurate la nivel internaţional, ale aceluiaşi sistem. Cât despre angajaţii obligaţi să participe la o asemenea specializare, am o părere numai puţin mai bună. Poate chiar ajung să înţeleagă ceva din ceea ce li se predă, mai ales de frica de a nu fi obligaţi să plătească din buzunar cursurile, dacă nu le absolvă. Unii au "pile" şi sunt destinaţi să absolve oricum. Alţii văd în asta o oportunitate, pentru că nu şi-ar fi permis să plătească singuri costurile şi chiar învaţă.
De la întreaga categorie b) mă aştept măcar să reţină nişte noţiuni bazice ale specializării pe care au parcurs-o şi să le aplice la locul de muncă cu încredere şi eficienţă.
Categoria c) este the winner (not the Wiener, nu puteam să mă abţin), pentră că urmează cursurile de master din dorinţa de a se perfecţiona, de a aprofunda şi de a îmbunătăţi condiţiile de muncă etc după absolvire. Această categorie reprezintă viitorul angajatorilor şi al organizaţiilor, factorul de progres şi ţinta cursurilor de master. Chiar dacă nu au experienţa necesară, să spunem, pentru că abia au terminat o facultate şi nu au apucat să înceapă o carieră, sunt dornici să aplice ceea ce li se expune şi ştiu că o hârtie nu este suficientă pentru a impresiona un angajator.
Din perspectiva mijloacelor didactice oferite de un master, nu prea am cuvinte de laudă. Poate de 2 ani de când am absolvit eu unul, ceva s-a mai schimbat. Poate profesorii universitari, asistenţii au învăţat că nu contează numai sş-ţi faci norma ca să fii salarizat. Şi că mai există şi studenţi care citesc şi ştiu când profesorul plagiază cu neruşinare. Poate că bunul-simţ s-a mai dezvoltat, pentru a nu-i lăsa pe studenţii care au probleme la muncă din cauză că urmează cursuri, să vină degeaba la ore.
Ca SPECIALIZARE, master-ul nu este greu de urmat, este prima treaptă. La noi, mai mult teoretică. Este accesibil multor categorii, este mai ieftin. Trebuie multă auto-determinare pentru aq începe să aplici ce înveţi. Tot subliniez, dar nu este suficient să ai baza teoretică. Du-te înapoi la locul de muncă şi aplică ce ai învăţat.
Într-o notă personală, îţi spun că mi-aş dori ca programele de master să fie trecute printr-un filtru. Momentan, nu există concurenţă reală, ca să se auto-elimine din cursă. Lumea se înghesuie acolo unde este ieftin, prezenţa nu este obligatorie şi cursurile sunt uşoare. Mi-aş dori ca în cadrul anumitor universităţi să fie interzise, pentru că nu elevează cu nimic nivelul studenţilor.
Mi-aş dori ca masteranzii să facă o specializare din vocaţie, din dorinţă, nu din obligaţie sau din orgoliu.
Eu sunt pro-master, cu ajutorul unuia m-am şi "reprofilat". Am fost şi auto-didact, pentru că România încă nu garantează profesori universitari de valoare, instrumente didactice, dăruire şi altele (mă repet). Eu mi-am dorit să urmez astfel de cursuri de specializare şi mi-am ales exact domeniul pe care l-am vrut.
Intr-adevăr, master-ul nu mi-a garantat un loc de muncă mai bun sau faptul că angajatorul va şti să aprecieze specializarea mea. Însă, ştiu că îmi foloseşte tot ce am învăţat, am o gndire mult mai structurată pe domeniu, am devenit coerentă şi ştiu ce şi unde trebuie valorificat.
Nu trebuie să fii de acord cu mine, de aceea şi aştept comentarii, păreri, opinii :).
Poate că îmi spui şi mie ce te-a determinat să urmezi cursuri masterale, ce specializare ţi-ai ales şi de ce. Şi cum crezi că poţi ajuta organizaţia să se dezvolte.
(În episodul II, SUPRA-SPECIALIZAREA.)
În orice caz, personal consider că aceste studii au apărut din nevoia de specializare şi supra-specializare a indivizilor. O să spuneţi că am copiat. "Pentru a crea trebuie să ştii întâi să copiezi" - Vivienne Westwood.
Bine, cine se pricepe puţin ştie că despre "specializare" se vorbeşte foarte mult în ultmii ani şi a început să fie adusă în discuţie încă din anii '90 (dar nu la noi).
Specializare, adică să devii as într-un anumit domeniu, pentru că organizaţia are nevoie de acest lucru şi pentru că tu poţi şi vrei să devii mai bun. Există şi un aspect negativ, să spun aşa, o dată specializat, s-ar putea sp dezvolţi nişte "ochelari de cal" cu privire la alte domenii, care poate te tentau înainte. De ce? Pentru că nu o să mai ai timp să te ocupi de altceva decât de domeniul în care vrei să excelezi.
Supra-specializarea, că am amintit-o şi pe ea, nu este neapărat "mama" specializării. Reprezintă o nouă etapă în viaţa profesională a angajaţilor conştiincioşi sau momentul în care fie ei, fie angajatorii descoperă că individul a început să se plafoneze şi ar trebui "refreşizat". Ok, Refresh button şi ship them out la supra-specializare!
În "lecţia"de astăzi voi aborda MASTERUL ca SPECIALIZARE. A, ştiai că în 1965 "Master's Degree" avea sensul de studii doctorale, iar astăzi înseamnă studii post-universitare mai elevate? To master = a stăpâni. Tu ce înţelegi de aici?
Igor ştie foarte bine de ce spune "yes, Master!". Pentru că este un must al timpurilor noastre. Dacă vrem să devenim specialişti. Dacă urmezi un master, nu înseamnă că devii automat foarte bun în domeniul tău, pentru că ai nevoie de practică susţinută la locul de muncă.
Aici, disting trei categorii de persoane:
a) tinerii sau mai puţin tinerii care au absolvit o facultate şi urmează un master pentru că au auzit ei că "dă bine",
b)tinerii sau mai puţin tinerii care sunt obligaţi de împrejurări (noua lege a învăţământului sau angajator),
c)tinerii sau mai puţin tinerii care au un scop de atins şi ştiu că fără specializarea oferită de un anumit curs de master nu pot face ce şi-au propus.
Categoria a) este cea mai periculoasă, pentru că este formată dintr-o masă de pseudo-masters, care ocupă locurile pe care alţii le-ar merita. Şi umplu piaţa de pseudo-specialişti. Îşi permit să plătească cursurile, nu prea participă la ele, copiază un proiect pentru disertaţie şi au absolvit brusc, fără durere şi la fel de "neterminaţi" ca atunci când au intrat la cursul respectiv. Ei îşi pavoazează CV-ul şi se laudă, dar dacă îi întrebi ce au reţinut din toată experienţa, îţi spun că le era foarte greu să se trezească sâmbăta dimineaţa pentru a ajunge la facultate.
Categoria b) este mai puţin nocivă, pentru că i se impune să dea randament şi să "presteze performanţă". Nu sunt de acord cu studiile masterale obligatorii, pentru că generaţiile care le vor urma nu vor revigora imaginea învăţământului românesc (de-a dreptul jalnic, incoerent, slab) şi nici nu vor îmbunătăţi performanţele, măsurate la nivel internaţional, ale aceluiaşi sistem. Cât despre angajaţii obligaţi să participe la o asemenea specializare, am o părere numai puţin mai bună. Poate chiar ajung să înţeleagă ceva din ceea ce li se predă, mai ales de frica de a nu fi obligaţi să plătească din buzunar cursurile, dacă nu le absolvă. Unii au "pile" şi sunt destinaţi să absolve oricum. Alţii văd în asta o oportunitate, pentru că nu şi-ar fi permis să plătească singuri costurile şi chiar învaţă.
De la întreaga categorie b) mă aştept măcar să reţină nişte noţiuni bazice ale specializării pe care au parcurs-o şi să le aplice la locul de muncă cu încredere şi eficienţă.
Categoria c) este the winner (not the Wiener, nu puteam să mă abţin), pentră că urmează cursurile de master din dorinţa de a se perfecţiona, de a aprofunda şi de a îmbunătăţi condiţiile de muncă etc după absolvire. Această categorie reprezintă viitorul angajatorilor şi al organizaţiilor, factorul de progres şi ţinta cursurilor de master. Chiar dacă nu au experienţa necesară, să spunem, pentru că abia au terminat o facultate şi nu au apucat să înceapă o carieră, sunt dornici să aplice ceea ce li se expune şi ştiu că o hârtie nu este suficientă pentru a impresiona un angajator.
Din perspectiva mijloacelor didactice oferite de un master, nu prea am cuvinte de laudă. Poate de 2 ani de când am absolvit eu unul, ceva s-a mai schimbat. Poate profesorii universitari, asistenţii au învăţat că nu contează numai sş-ţi faci norma ca să fii salarizat. Şi că mai există şi studenţi care citesc şi ştiu când profesorul plagiază cu neruşinare. Poate că bunul-simţ s-a mai dezvoltat, pentru a nu-i lăsa pe studenţii care au probleme la muncă din cauză că urmează cursuri, să vină degeaba la ore.
Ca SPECIALIZARE, master-ul nu este greu de urmat, este prima treaptă. La noi, mai mult teoretică. Este accesibil multor categorii, este mai ieftin. Trebuie multă auto-determinare pentru aq începe să aplici ce înveţi. Tot subliniez, dar nu este suficient să ai baza teoretică. Du-te înapoi la locul de muncă şi aplică ce ai învăţat.
Într-o notă personală, îţi spun că mi-aş dori ca programele de master să fie trecute printr-un filtru. Momentan, nu există concurenţă reală, ca să se auto-elimine din cursă. Lumea se înghesuie acolo unde este ieftin, prezenţa nu este obligatorie şi cursurile sunt uşoare. Mi-aş dori ca în cadrul anumitor universităţi să fie interzise, pentru că nu elevează cu nimic nivelul studenţilor.
Mi-aş dori ca masteranzii să facă o specializare din vocaţie, din dorinţă, nu din obligaţie sau din orgoliu.
Eu sunt pro-master, cu ajutorul unuia m-am şi "reprofilat". Am fost şi auto-didact, pentru că România încă nu garantează profesori universitari de valoare, instrumente didactice, dăruire şi altele (mă repet). Eu mi-am dorit să urmez astfel de cursuri de specializare şi mi-am ales exact domeniul pe care l-am vrut.
Intr-adevăr, master-ul nu mi-a garantat un loc de muncă mai bun sau faptul că angajatorul va şti să aprecieze specializarea mea. Însă, ştiu că îmi foloseşte tot ce am învăţat, am o gndire mult mai structurată pe domeniu, am devenit coerentă şi ştiu ce şi unde trebuie valorificat.
Nu trebuie să fii de acord cu mine, de aceea şi aştept comentarii, păreri, opinii :).
Poate că îmi spui şi mie ce te-a determinat să urmezi cursuri masterale, ce specializare ţi-ai ales şi de ce. Şi cum crezi că poţi ajuta organizaţia să se dezvolte.
(În episodul II, SUPRA-SPECIALIZAREA.)
duminică, 6 ianuarie 2008
Ce expectanţe salariale aveţi?
Întrebarea de 100 de puncte sau pentru toata viaţa. Depinde ce vrei să ţi se întâmple.
Probabil că trebuia să abordez acest subiect mai încolo, după ce te mai ameţeam puţin cu momente penibile prin care am trecut.
Doar că astăzi m-am izbit din nou de această problemă, în timp ce aplicam pentru niste job-uri.
Nici nu apucasem să transmit CV-ul, când am observat că, pentru a-l putea submite, trebuia să răspund la două întrebări online. A doua şi cea care m-a deranjat: ce expectanţe salariale aveţi?
Păi stai, măi, omule, că nici nu ma cunoşti. Nici nu ştii ce pot, dacă pot ceva din ce vrei tu... Sau eşti un angajator de-ăla care are nişte recrutori "bionici", care simt şi prin monitor, şi prin reţea că eu, tu sau altcineva suntem sau nu apţi să ocupăm postul anunţat!?
Întrebarea din titlu a omorât din start foarte multe cariere. Pentru că ea trebuie să apară în etapa în care doreşti fie să departajezi câţiva candidaţi valabili, fie chiar negociezi cu un viitor angajat termenii angajării lui.
Sau, dragă angajatorule/recrutorule, crezi că există prea multă forţă de muncă potrivită pentru post şi ţi-e frică că o să începem toţi să te asaltăm cu CV-uri şi o să mori sufocat?
Este una dintre cele mai josnice strategii. Dacă angajatorului nu îi convine cât din buget va trebui să aloce pentru tine, atunci bye-bye, chiar dacă eşti cea mai potrivită persoană pentru job-ul respectiv?
Tot nasol este să te duci la interviu şi, după ce recrutorul a spus poezia, tu pe-a ta, îţi trânteşte aceeaşi întrebare. Plusată cu: "spune ce salariu te-ar mulţumi pe tine" - în condiţiile în care poate eşti chiar la primul interviu din viaţa ta, nu ştii cât valorezi... Ştii că nu ţi-ar ajunge nici un milion de dolari, la cât de cheltuitor eşti...
Salariul, în sine, este cota capacităţii tale lucrative, cota pieţei pentru postul respectiv, cât îl lasă pe angajator inima să ofere şi un drept câştigat. Nu este un subiect care să fie tratat aşa de uşor şi aşa de repede. Este lipsă de respect din partea celui care vrea să fie "şeful" tău.
Am fost puţn cam personală, dar teoria spune că tu, ca şi candidat la un post, trebuie să fii abil atunci când deschizi subiectul salariului şi al beneficiului. Să cântăreşti ce ceri, să ştii cam cât valorezi, să nu jigneşti.
Unde este, atunci, teoria valabilă pentru angajator! Nu întreb, afirm şi zbier chestia asta. Unde este respectul tău faţă de mine, care o să vin să muncesc poate jumătate din viaţă pentru tine.
Nu am nici o regulă, de această dată, pentru că fiecare ştie mai bine ce suportă şi ce nu. Am aplicat la job-ul respectiv şi chiar şi la altele asemănătoare ca abordare a strategiei de recrutare. Sunt curioasă dacă or să mă caute. Probabil că nu.
Eu ştiu cât valorez, cât de mult pot să muncesc pentru tine sau pentru alţii, pentru că am criterii proprii de evaluare foarte sănătoase.
Dar tu, cel care mă întrebi aşa ceva, ce ştii să faci pentru mine?
Probabil că trebuia să abordez acest subiect mai încolo, după ce te mai ameţeam puţin cu momente penibile prin care am trecut.
Doar că astăzi m-am izbit din nou de această problemă, în timp ce aplicam pentru niste job-uri.
Nici nu apucasem să transmit CV-ul, când am observat că, pentru a-l putea submite, trebuia să răspund la două întrebări online. A doua şi cea care m-a deranjat: ce expectanţe salariale aveţi?
Păi stai, măi, omule, că nici nu ma cunoşti. Nici nu ştii ce pot, dacă pot ceva din ce vrei tu... Sau eşti un angajator de-ăla care are nişte recrutori "bionici", care simt şi prin monitor, şi prin reţea că eu, tu sau altcineva suntem sau nu apţi să ocupăm postul anunţat!?
Întrebarea din titlu a omorât din start foarte multe cariere. Pentru că ea trebuie să apară în etapa în care doreşti fie să departajezi câţiva candidaţi valabili, fie chiar negociezi cu un viitor angajat termenii angajării lui.
Sau, dragă angajatorule/recrutorule, crezi că există prea multă forţă de muncă potrivită pentru post şi ţi-e frică că o să începem toţi să te asaltăm cu CV-uri şi o să mori sufocat?
Este una dintre cele mai josnice strategii. Dacă angajatorului nu îi convine cât din buget va trebui să aloce pentru tine, atunci bye-bye, chiar dacă eşti cea mai potrivită persoană pentru job-ul respectiv?
Tot nasol este să te duci la interviu şi, după ce recrutorul a spus poezia, tu pe-a ta, îţi trânteşte aceeaşi întrebare. Plusată cu: "spune ce salariu te-ar mulţumi pe tine" - în condiţiile în care poate eşti chiar la primul interviu din viaţa ta, nu ştii cât valorezi... Ştii că nu ţi-ar ajunge nici un milion de dolari, la cât de cheltuitor eşti...
Salariul, în sine, este cota capacităţii tale lucrative, cota pieţei pentru postul respectiv, cât îl lasă pe angajator inima să ofere şi un drept câştigat. Nu este un subiect care să fie tratat aşa de uşor şi aşa de repede. Este lipsă de respect din partea celui care vrea să fie "şeful" tău.
Am fost puţn cam personală, dar teoria spune că tu, ca şi candidat la un post, trebuie să fii abil atunci când deschizi subiectul salariului şi al beneficiului. Să cântăreşti ce ceri, să ştii cam cât valorezi, să nu jigneşti.
Unde este, atunci, teoria valabilă pentru angajator! Nu întreb, afirm şi zbier chestia asta. Unde este respectul tău faţă de mine, care o să vin să muncesc poate jumătate din viaţă pentru tine.
Nu am nici o regulă, de această dată, pentru că fiecare ştie mai bine ce suportă şi ce nu. Am aplicat la job-ul respectiv şi chiar şi la altele asemănătoare ca abordare a strategiei de recrutare. Sunt curioasă dacă or să mă caute. Probabil că nu.
Eu ştiu cât valorez, cât de mult pot să muncesc pentru tine sau pentru alţii, pentru că am criterii proprii de evaluare foarte sănătoase.
Dar tu, cel care mă întrebi aşa ceva, ce ştii să faci pentru mine?
Tot despre interviu...
... în care se arată despre cum angajatorii nu ştiu să presteze recrutare de calitate, pentru că succesul organizaţiei i-a orbit şi CEO-ul nu ţine legătura cu departamentul de Resurse Umane şi politica de HR este făcută după chipul şi asemănarea recrutorului (care este şi ea/el doar un om):
ca în 1001 de nopţi, ai parte de tot felul de peripeţii până la angajarea în locul visurilor tale. Ce ar fi dacă am reuşi din prima să ne găsim locul şi să trăim câţiva ani profesionali liniştiţi? Bleaaaak!
Primul şut în fund şi pas înainte este întâlnirea cu Recrutorul şi interviul.
De cele mai multe ori, când ţi se spune că ai fost selectat pentru un interviu, chiar aşa şi este.
Lecţii personale: am fost chemată la interviu. Mi s-a spus că acesta va fi o conversaţie în limba franceză (so far so good, deşi această limbă nu mă încântă). M-am prezentat cu încredere şi am fost lăsată să aştept cam prea mult (este acel interviu despre care am vorbit în articolul de profil). Când, în sfârşit, a apărut domnişoara recrutor, m-a rugat să o urmez într-o hală plină cu computere şi oameni care vorbeau la cască (Call Center, my friend). M-a sitat la o masă cu 4 computere si trei oameni (masa - rotundă, cu despărţituri, ca să nu-l vezi pe colegul cum îşi roade unghiile şi transferă apelul pentru că n-are chef să-l preia) şi... mi-a trântit în braţe un "compendiu" de teste. În limba franceză. Şi mi-a spus că am 4 ore juma' să le rezolv.
Suuuuper! Şi, totuşi, unde era interviul? Cel în limba franceză?
M-am ridicat, i-am plasat hârtiile înapoi şi am anunţat-o că, totuşi, mai am şi alte lucruri de făcut. Că am şi eu un program şi chiar dacă sunt în căutarea unui job, nu însemnă că o să accept orice atitudine din parte celor care mă cheamă la "recrutare". I-a "picat" faţa, dar adevărul este că ambele părţi, organizaţia şi candidatul, trebuie să dea dovadă de respect. Şi aşa cum de la candidat se aşteaptă sinceritate, acelaşi lucru îl vrea şi candidatul de la potenţialul viitor şef.
Nu ştiu dacă tu consideri că am greşit refuzând să particip la acel test, dar personal consider că nu trebuibe să accept orice din partea unui recrutor şi a organizaţiei din care face parte. Pentru că dacă ajung să mă angajez acolo, o să muncesc, nu o să stau să mă uit pe pereţi. Şi dacă se poartă aşa dinainte de a fi "a lor", Dumnezeu ştie ce mai urmează! (Şi este vorba despre o companie foarte mare, respectată, bine cotată).
La alt interviu la care am fost invitată (interviu! nu altceva), am dat probă practică :). Am acceptat deoarece era în domeniul meu (resurse umane) şi ştiam despre ce este vorba şi nu dura decât 45 de minute. Anyway, încă o bilă neagră. Mai ales că cine m-a selectat şi cine m-a anunţat că voi susţine interviul ar fi trebuit să vadă că şi eu lucrez în domeniu. Dar, ce naiba, unii colegi de breaslă cred că te fraieresc şi că tu nu-ţi dai seama.
La un alt interviu, la o companie de recrutare şi head-hunting, am avut parte de una dintre cele mai interesante abordări: interviul a fost susţinut chiar de doamna care este, şi acum, Managing Partner (ah, ar trebui să fiu still flatată - batting eyelashes). Postul era de Assistant Manager (deşi potrivit COR - Codului Ocupaţiilor din România, pentru că nu este inteligent şi adaptat la realitate, am fost Assistant Manager, în realitate nu am "secretariat" pe nimeni, nu am făcut cafele şi nici nu am asistat Directorul sau Managerul în activităţi mai deştepte). Bon, m-am prezentat, în Ajunul Crăciunului - unii oameni lucrează şi atunci, da.
Şi, doamna respectivă (care este un "guru" în domeniu, care scrie la reviste de profil etc) mi-a spus litania despre compania care caută ce caută, mi-a expus toate avantajele, după care mi-a zis, off the record (dacă ar fi făcut şi jurnalism, ca moi, ar fi ştiut că nimic nu este off the record şi este neprofesional să faci asemenea afirmaţii) că timp de 3 luni va trebui să fac cafele, undeva în afara Bucureştiului, să mai "prestez şi alte mici servicii, pe un salariu de 6 milioane lei vechi brut(acum 2 ani) şi voi fi avansată la rangul de Manager. Repet, după 3 luni.
Ei, no kidding! Manager, după 3 luni.
M-am amuzat copios şi i-am gave a piece of my mind: dacă cineva care are pretenţii de profesionist, nu mai spun că realmente manageriază o companie de recrutare de succes, spune aşa ceva, eu ce să mai cred? Că, probabil, şi dânsa a ajuns tot în felul acesta unde este. Adică părinţii mei mi-au plătit o educaţie foarte bună ca să fac cafele şi să mă culc cu patronul? Şi asta ar trebui să facă şi alte femei pentru a avea succes? Sau că asta inspir eu şi CV-ul meu?
Bineînţeles, altă faţă "picată". Cireaşa de pe tort a fost când m-a sunat secretara companiei să mă anunţe că nu mă "mulez" pe profilul candidatului căutat de clientul lor.
Ar mai fi de povestit, dar te ţin în suspans. Mai sunt câteva situaţii care trebuie tratate în exclusivitate. De asemenea, departamentele de HR ori sunt conduse de oameni fără experienţă, ori de oameni care cred că se poate şi aşa ori nu ştiu ce să mai cred. HR-iştii unei organizaţii sunt şi o parte din imaginea acesteia. Ei sunt şi cei care creează politica organizaţională şi cultura organizaţională. Păi, ce faceţi, oameni buni, mai bine ne deschidem each and everyone propria companie şi vă lăsăm fără obiectul muncii!
Iarăşi reguli:
1) când eşti sunat pentru a fi chemat la un interviu, întreabă absolut toate detaliile pe care vrei să le afli, cele mai importante fiind: când ajungi la sediu, de cine întrebi la recepţie, cât timp va dura interviul, în ce va consta;
2) trebuie să ai nervii tari şi să te aştepţi la orice. Nici o bazaconie de întrebare nu este destul de cretină pentru a nu-ţi fi adresată.
3) nu te lăsa jignit/ă. Dacă ai ajuns la interviu, nu înseamnă că te-au şi angajat şi că sunt şefii tăi, nu înseamnă că trebuie să accepţi orice şi, pooate chiar nici nu vrei acolo, doar te-ai dus pentru că erai interesat/ă şi ca să vezi cât mai valorezi pe piaţă.
Împărtăşeşte din experienţa ta, ca să ştiu şi eu alţii ce păţesc, să mă simt bine că nu sunt unica.
Nu toate companiile de recrutare fac asemenea greşeli. Nu toţi candidaţii trec prin asemenea experienţe. Dar, fără ei şi ele eu nu aş avea ce scrie.
Nota autorului: situaţiile expuse nu sunt ficţiune, sunt realitate, întrebaţi-mi familia şi prietenii :).
ca în 1001 de nopţi, ai parte de tot felul de peripeţii până la angajarea în locul visurilor tale. Ce ar fi dacă am reuşi din prima să ne găsim locul şi să trăim câţiva ani profesionali liniştiţi? Bleaaaak!
Primul şut în fund şi pas înainte este întâlnirea cu Recrutorul şi interviul.
De cele mai multe ori, când ţi se spune că ai fost selectat pentru un interviu, chiar aşa şi este.
Lecţii personale: am fost chemată la interviu. Mi s-a spus că acesta va fi o conversaţie în limba franceză (so far so good, deşi această limbă nu mă încântă). M-am prezentat cu încredere şi am fost lăsată să aştept cam prea mult (este acel interviu despre care am vorbit în articolul de profil). Când, în sfârşit, a apărut domnişoara recrutor, m-a rugat să o urmez într-o hală plină cu computere şi oameni care vorbeau la cască (Call Center, my friend). M-a sitat la o masă cu 4 computere si trei oameni (masa - rotundă, cu despărţituri, ca să nu-l vezi pe colegul cum îşi roade unghiile şi transferă apelul pentru că n-are chef să-l preia) şi... mi-a trântit în braţe un "compendiu" de teste. În limba franceză. Şi mi-a spus că am 4 ore juma' să le rezolv.
Suuuuper! Şi, totuşi, unde era interviul? Cel în limba franceză?
M-am ridicat, i-am plasat hârtiile înapoi şi am anunţat-o că, totuşi, mai am şi alte lucruri de făcut. Că am şi eu un program şi chiar dacă sunt în căutarea unui job, nu însemnă că o să accept orice atitudine din parte celor care mă cheamă la "recrutare". I-a "picat" faţa, dar adevărul este că ambele părţi, organizaţia şi candidatul, trebuie să dea dovadă de respect. Şi aşa cum de la candidat se aşteaptă sinceritate, acelaşi lucru îl vrea şi candidatul de la potenţialul viitor şef.
Nu ştiu dacă tu consideri că am greşit refuzând să particip la acel test, dar personal consider că nu trebuibe să accept orice din partea unui recrutor şi a organizaţiei din care face parte. Pentru că dacă ajung să mă angajez acolo, o să muncesc, nu o să stau să mă uit pe pereţi. Şi dacă se poartă aşa dinainte de a fi "a lor", Dumnezeu ştie ce mai urmează! (Şi este vorba despre o companie foarte mare, respectată, bine cotată).
La alt interviu la care am fost invitată (interviu! nu altceva), am dat probă practică :). Am acceptat deoarece era în domeniul meu (resurse umane) şi ştiam despre ce este vorba şi nu dura decât 45 de minute. Anyway, încă o bilă neagră. Mai ales că cine m-a selectat şi cine m-a anunţat că voi susţine interviul ar fi trebuit să vadă că şi eu lucrez în domeniu. Dar, ce naiba, unii colegi de breaslă cred că te fraieresc şi că tu nu-ţi dai seama.
La un alt interviu, la o companie de recrutare şi head-hunting, am avut parte de una dintre cele mai interesante abordări: interviul a fost susţinut chiar de doamna care este, şi acum, Managing Partner (ah, ar trebui să fiu still flatată - batting eyelashes). Postul era de Assistant Manager (deşi potrivit COR - Codului Ocupaţiilor din România, pentru că nu este inteligent şi adaptat la realitate, am fost Assistant Manager, în realitate nu am "secretariat" pe nimeni, nu am făcut cafele şi nici nu am asistat Directorul sau Managerul în activităţi mai deştepte). Bon, m-am prezentat, în Ajunul Crăciunului - unii oameni lucrează şi atunci, da.
Şi, doamna respectivă (care este un "guru" în domeniu, care scrie la reviste de profil etc) mi-a spus litania despre compania care caută ce caută, mi-a expus toate avantajele, după care mi-a zis, off the record (dacă ar fi făcut şi jurnalism, ca moi, ar fi ştiut că nimic nu este off the record şi este neprofesional să faci asemenea afirmaţii) că timp de 3 luni va trebui să fac cafele, undeva în afara Bucureştiului, să mai "prestez şi alte mici servicii, pe un salariu de 6 milioane lei vechi brut(acum 2 ani) şi voi fi avansată la rangul de Manager. Repet, după 3 luni.
Ei, no kidding! Manager, după 3 luni.
M-am amuzat copios şi i-am gave a piece of my mind: dacă cineva care are pretenţii de profesionist, nu mai spun că realmente manageriază o companie de recrutare de succes, spune aşa ceva, eu ce să mai cred? Că, probabil, şi dânsa a ajuns tot în felul acesta unde este. Adică părinţii mei mi-au plătit o educaţie foarte bună ca să fac cafele şi să mă culc cu patronul? Şi asta ar trebui să facă şi alte femei pentru a avea succes? Sau că asta inspir eu şi CV-ul meu?
Bineînţeles, altă faţă "picată". Cireaşa de pe tort a fost când m-a sunat secretara companiei să mă anunţe că nu mă "mulez" pe profilul candidatului căutat de clientul lor.
Ar mai fi de povestit, dar te ţin în suspans. Mai sunt câteva situaţii care trebuie tratate în exclusivitate. De asemenea, departamentele de HR ori sunt conduse de oameni fără experienţă, ori de oameni care cred că se poate şi aşa ori nu ştiu ce să mai cred. HR-iştii unei organizaţii sunt şi o parte din imaginea acesteia. Ei sunt şi cei care creează politica organizaţională şi cultura organizaţională. Păi, ce faceţi, oameni buni, mai bine ne deschidem each and everyone propria companie şi vă lăsăm fără obiectul muncii!
Iarăşi reguli:
1) când eşti sunat pentru a fi chemat la un interviu, întreabă absolut toate detaliile pe care vrei să le afli, cele mai importante fiind: când ajungi la sediu, de cine întrebi la recepţie, cât timp va dura interviul, în ce va consta;
2) trebuie să ai nervii tari şi să te aştepţi la orice. Nici o bazaconie de întrebare nu este destul de cretină pentru a nu-ţi fi adresată.
3) nu te lăsa jignit/ă. Dacă ai ajuns la interviu, nu înseamnă că te-au şi angajat şi că sunt şefii tăi, nu înseamnă că trebuie să accepţi orice şi, pooate chiar nici nu vrei acolo, doar te-ai dus pentru că erai interesat/ă şi ca să vezi cât mai valorezi pe piaţă.
Împărtăşeşte din experienţa ta, ca să ştiu şi eu alţii ce păţesc, să mă simt bine că nu sunt unica.
Nu toate companiile de recrutare fac asemenea greşeli. Nu toţi candidaţii trec prin asemenea experienţe. Dar, fără ei şi ele eu nu aş avea ce scrie.
Nota autorului: situaţiile expuse nu sunt ficţiune, sunt realitate, întrebaţi-mi familia şi prietenii :).
sâmbătă, 5 ianuarie 2008
De ce reguli?!...:
Pentru că toţi trăim după nişte reguli: casnice, sociale, naturale, organizaţionale etc, care sunt impuse, auto-impuse, băgate pe gât şi mai ştiu eu ce.
Articolele postate la eticheta "Pastile cu cianură" conţin, deocamdată fiecare, câte 5 reguli, pe care le-am extras pe baza experienţei personale. S-ar putea ca unele să semene cu alte reguli pe care le-ai citit în literatura de specialitate sau în revistele/articolele de profil, dar pot să te asigur că nu le-am copiat. Este un blog, adică este poate chiar prea personal sub anumite aspecte.
5 reguli pentru că este o cifră uşor de reţinut, norocoasă şi "neobositoare" atât din punct de vedere psihologic, cât şi social. Peste 5 încep să fie eseu.
Până când nu eşti forţat să intri în anumite situaţii, să te loveşti de anumite circumstanţe, crezi că totul este basm. Nu este aşa, trust me, basmul e mai simplu şi mai drăguţ decât realitatea prin care poţi trece chiar tu!
Sper să poţi să-ţi extragi singur/ă propriile reguli, după care să te ghidezi în viaţa profesională, pentru a nu putea da vina - vreodată - pe altcineva că te-a îndoctrinat cu ideile ei/lui şi de-asta ai ratat. În momentul în care poţi să extragi reguli din ceea ce ţi se întâmplă şi, mai important, ajungi să le aplici, înseamnă că te-ai "maturat" şi că merită să fii băgat/ă în seamă. Până când nu ai propriile reguli, eşti un "şalău" sau eşti prea tânăr pentru a nu ţi se impune - adică, nu meriţi să fii luat în serios.
Te rog să mă anunţi dacă ai regulile tale bine definite, sunt interesată pentru că înseamnă că mai există şi persoane ca mine pe lumea asta. Te rog să mă combaţi, dacă poţi, accept o provocare inteligentă.
Până atunci, poţi să aplici ce îţi expun eu, sunt sigură că nu greşesc :), ai încredere în "bătrâni".
Articolele postate la eticheta "Pastile cu cianură" conţin, deocamdată fiecare, câte 5 reguli, pe care le-am extras pe baza experienţei personale. S-ar putea ca unele să semene cu alte reguli pe care le-ai citit în literatura de specialitate sau în revistele/articolele de profil, dar pot să te asigur că nu le-am copiat. Este un blog, adică este poate chiar prea personal sub anumite aspecte.
5 reguli pentru că este o cifră uşor de reţinut, norocoasă şi "neobositoare" atât din punct de vedere psihologic, cât şi social. Peste 5 încep să fie eseu.
Până când nu eşti forţat să intri în anumite situaţii, să te loveşti de anumite circumstanţe, crezi că totul este basm. Nu este aşa, trust me, basmul e mai simplu şi mai drăguţ decât realitatea prin care poţi trece chiar tu!
Sper să poţi să-ţi extragi singur/ă propriile reguli, după care să te ghidezi în viaţa profesională, pentru a nu putea da vina - vreodată - pe altcineva că te-a îndoctrinat cu ideile ei/lui şi de-asta ai ratat. În momentul în care poţi să extragi reguli din ceea ce ţi se întâmplă şi, mai important, ajungi să le aplici, înseamnă că te-ai "maturat" şi că merită să fii băgat/ă în seamă. Până când nu ai propriile reguli, eşti un "şalău" sau eşti prea tânăr pentru a nu ţi se impune - adică, nu meriţi să fii luat în serios.
Te rog să mă anunţi dacă ai regulile tale bine definite, sunt interesată pentru că înseamnă că mai există şi persoane ca mine pe lumea asta. Te rog să mă combaţi, dacă poţi, accept o provocare inteligentă.
Până atunci, poţi să aplici ce îţi expun eu, sunt sigură că nu greşesc :), ai încredere în "bătrâni".
vineri, 4 ianuarie 2008
Eşti chemat la interviu...
Sună telefonul, răspunzi şi tu, deşi nu ştii ce număr este ăla (eventual "privat", pentru suspans).
Eşti chemat la interviu: o voce suava (de obicei, secretara) te anunţă că ai fost selectat pentru un interviu, pentru postul de... . Eşti fericit!
Regulă 1: ţine minte pentru ce posturi ai aplicat în ultima vreme, s-ar putea să fie prea multe şi să nu-ţi mai aduci aminte şi nu e profesional. În plus, te poate căuta exact firma la care nu te-ai gândit, la care ai aplicat doar aşa, ca să bifezi lista.
Regulă 2: oricât de fericit ai fi, nu te manifesta. Greul abia începe.
Vocea suavă îţi spune că eşti aşteptat în data de cutare, în locul cutare. Sau în data de..., dacă nu poţi ajunge (în general, the next date este a doua zi decât prima propusă.)
Regulă 3: când negociezi data şi ora, să ai în cap aspecte clare. Nu merge să invoci motive stupide pentru care nu poţi ajunge în ziua pe care ţi-o propune potenţialul angajator. Poţi să amâni cu maximum două zile. Altfel, ai pierdut oportunitatea.
Ok, accepţi şi începi să te perpeleşti. E normal. Dar nu trebuie să exagerezi.
Înainte de interviu trebuie să afli mai multe detalii despre cine te-a chemat. De pe net, şi mai bine din gură în gură. Întreabă secretara de cine întrebi la recepţie. Neapărat să ceri un număr de telefon valabil (pentru că au existat situaţii în care nimeni nu a mai răspuns la numărul de pe care am fost sunată, de exemplu).
Regulă 4: dacă decizi că nu te duci, deşi ai stabilit o întâlnire, fă bine şi anunţă cu câteva ore înainte,dacă nu chiar cu o zi înainte. Dacă ai vrea să mai participi, poate reuşeşti să obţii o amânare. Explicaţii concise, în acest ultim caz.
Dacă totuşi ai ajuns la interviu, fii şi tu cu un sfert de oră mai devreme acolo. De fapt, în acel sfert de oră trebuie să fii deja înăuntru, prezentat la front-office şi anunţat la recrutor.
Lecţie personală: am ajuns la timp, chiar cu 10 minute mai devreme, deşi locul era la altă margine de Bucureşti decât mine. M-am anunţat la front-office şi am început să aştept. După 20 de minute (pentru că era ajunul Paştelui), m-am mai dus o dată la front-office, unde am aflat cu stupoare că secretara uitase de mine. Nasoool! Scandal, numai puţin, e adevărat. Dar nu trebuie să se creadă că tu nu ai ajuns la timp. La urma -urmei, nu eşti sclav şi nu te-ai dus acolo ca să fii călcat în picioare. În asemenea caz este permisă ridicarea vocii şi lamenaţia.
Regulă 5: e mai nouă şi cam de prost gust. Chipurile psihologică, to emphasize stress and enhance human response to it. Te lasă să aştepţi între un fert de oră şi o oră. Varianta îndulcită este cea în care îţi aduc apă sau cafea, un chestionar de completat sau îţi dau reviste. Aşteptarea este grea, dar trebuie să te educi. If you snap, you lose. Ca potenţial angajat, nu îţi permiţi să ripostezi decât dacă eşti într-adevăr jenat profund. Dacă cineva te-a călcat în picioare sau te-a lipsit de wc, apă (dacă este extra hot) sau dacă te-a înjura. În rest, hang in there!!!
Când intri, "fasole rânjită"! Neapărat, chiar dacă îţi transpiră mâinile şi te ştergi nevrotic, chiar dacă simţi că vrei pipi (pipi muuult înainte de a pleca de acasă, înaiinte şi chiar când eşti la sediu, dar nu în timpul interviului, never!). Nu contează ce spectre vezi la masă, just smile, it's just getting interesting!
(Va urma)
Eşti chemat la interviu: o voce suava (de obicei, secretara) te anunţă că ai fost selectat pentru un interviu, pentru postul de... . Eşti fericit!
Regulă 1: ţine minte pentru ce posturi ai aplicat în ultima vreme, s-ar putea să fie prea multe şi să nu-ţi mai aduci aminte şi nu e profesional. În plus, te poate căuta exact firma la care nu te-ai gândit, la care ai aplicat doar aşa, ca să bifezi lista.
Regulă 2: oricât de fericit ai fi, nu te manifesta. Greul abia începe.
Vocea suavă îţi spune că eşti aşteptat în data de cutare, în locul cutare. Sau în data de..., dacă nu poţi ajunge (în general, the next date este a doua zi decât prima propusă.)
Regulă 3: când negociezi data şi ora, să ai în cap aspecte clare. Nu merge să invoci motive stupide pentru care nu poţi ajunge în ziua pe care ţi-o propune potenţialul angajator. Poţi să amâni cu maximum două zile. Altfel, ai pierdut oportunitatea.
Ok, accepţi şi începi să te perpeleşti. E normal. Dar nu trebuie să exagerezi.
Înainte de interviu trebuie să afli mai multe detalii despre cine te-a chemat. De pe net, şi mai bine din gură în gură. Întreabă secretara de cine întrebi la recepţie. Neapărat să ceri un număr de telefon valabil (pentru că au existat situaţii în care nimeni nu a mai răspuns la numărul de pe care am fost sunată, de exemplu).
Regulă 4: dacă decizi că nu te duci, deşi ai stabilit o întâlnire, fă bine şi anunţă cu câteva ore înainte,dacă nu chiar cu o zi înainte. Dacă ai vrea să mai participi, poate reuşeşti să obţii o amânare. Explicaţii concise, în acest ultim caz.
Dacă totuşi ai ajuns la interviu, fii şi tu cu un sfert de oră mai devreme acolo. De fapt, în acel sfert de oră trebuie să fii deja înăuntru, prezentat la front-office şi anunţat la recrutor.
Lecţie personală: am ajuns la timp, chiar cu 10 minute mai devreme, deşi locul era la altă margine de Bucureşti decât mine. M-am anunţat la front-office şi am început să aştept. După 20 de minute (pentru că era ajunul Paştelui), m-am mai dus o dată la front-office, unde am aflat cu stupoare că secretara uitase de mine. Nasoool! Scandal, numai puţin, e adevărat. Dar nu trebuie să se creadă că tu nu ai ajuns la timp. La urma -urmei, nu eşti sclav şi nu te-ai dus acolo ca să fii călcat în picioare. În asemenea caz este permisă ridicarea vocii şi lamenaţia.
Regulă 5: e mai nouă şi cam de prost gust. Chipurile psihologică, to emphasize stress and enhance human response to it. Te lasă să aştepţi între un fert de oră şi o oră. Varianta îndulcită este cea în care îţi aduc apă sau cafea, un chestionar de completat sau îţi dau reviste. Aşteptarea este grea, dar trebuie să te educi. If you snap, you lose. Ca potenţial angajat, nu îţi permiţi să ripostezi decât dacă eşti într-adevăr jenat profund. Dacă cineva te-a călcat în picioare sau te-a lipsit de wc, apă (dacă este extra hot) sau dacă te-a înjura. În rest, hang in there!!!
Când intri, "fasole rânjită"! Neapărat, chiar dacă îţi transpiră mâinile şi te ştergi nevrotic, chiar dacă simţi că vrei pipi (pipi muuult înainte de a pleca de acasă, înaiinte şi chiar când eşti la sediu, dar nu în timpul interviului, never!). Nu contează ce spectre vezi la masă, just smile, it's just getting interesting!
(Va urma)
joi, 3 ianuarie 2008
Balaurul
- este ieşit dintr-un ou
- poate fi tânăr sau bătrân, nu o să ştii până nu întâlneşti unul (solzii lui disimulează foarte bine orice vârstă)
- este impunător, dominator, faci atacuri de panică de câte ori îl întâlneşti
- îl ocoleşti, dar te atrage în acelaşi timp
- nu este la fel ca alte fiinţe pentru că nu ştii dacă este reptilă, pasăre, animal
- oul din care a ieşti poate fi şi de prepeliţă, ADN-ul oricum s-a amestecat interesant
- îl invidiezi, poate, dar există un motiv foarte puternic pentru care nu ar trebui s-o faci: ştie că este privit ca o "ciudăţenie" şi este foarte singur, de fapt
- îţi place, dar nu ştii cum să îl abordezi şi de-aia nici nu încerci foarte mult
- îl urăşti, pentru că nu îl înţelegi
- este, bineînţelels, şeful tău
- sau este şeful unui coleg din alt departament
- oricum, este o celebritate
- ştii că poate să te pârjolească de la 1 km distanţă
- dacă te împrieteneşti cu el, o să descoperi că are şi el un soft-spot (numai să nu abuzezi)
- îi plac copiii, în special ai lui (dacă îl vezi cu familia, o să înţelegi de ce este special)
- ia-ţi extinctorul după tine, it may come-in handy, pentru că nu ştii când se enervează odată... (poate o singură dată de când îl ştii, dar te face pulbere)
- mâncător de şalăi (în special), dar poate roade şi somoni şi poate bate şi mai mulţi urşi bruni la un loc
- nu a uitat de vremea cavalerilor, îi plac luptele deschise (şi poţi să îl dobori numai dacă este într-adevăr obosit, bătrân, plictisit, scârbit sau dacă te lasă)
Dacă întâlneşti un balaur, ai 5 posibilităţi ( la prima vedere) şi nenumărate, de fapt, dar trebuie să le descoperi singur:
- să fugi aşa cum nu ai mai fugit niciodată
- să aştepţi să îl pui în relicvariu
- să îl provoci şi atunci îţi provoci destinul
- să ţncerci să-l bagi în cuşcă (not advisable!)
- să te împrieteneşti cu el şi ai un protector pe viaţă.
- poate fi tânăr sau bătrân, nu o să ştii până nu întâlneşti unul (solzii lui disimulează foarte bine orice vârstă)
- este impunător, dominator, faci atacuri de panică de câte ori îl întâlneşti
- îl ocoleşti, dar te atrage în acelaşi timp
- nu este la fel ca alte fiinţe pentru că nu ştii dacă este reptilă, pasăre, animal
- oul din care a ieşti poate fi şi de prepeliţă, ADN-ul oricum s-a amestecat interesant
- îl invidiezi, poate, dar există un motiv foarte puternic pentru care nu ar trebui s-o faci: ştie că este privit ca o "ciudăţenie" şi este foarte singur, de fapt
- îţi place, dar nu ştii cum să îl abordezi şi de-aia nici nu încerci foarte mult
- îl urăşti, pentru că nu îl înţelegi
- este, bineînţelels, şeful tău
- sau este şeful unui coleg din alt departament
- oricum, este o celebritate
- ştii că poate să te pârjolească de la 1 km distanţă
- dacă te împrieteneşti cu el, o să descoperi că are şi el un soft-spot (numai să nu abuzezi)
- îi plac copiii, în special ai lui (dacă îl vezi cu familia, o să înţelegi de ce este special)
- ia-ţi extinctorul după tine, it may come-in handy, pentru că nu ştii când se enervează odată... (poate o singură dată de când îl ştii, dar te face pulbere)
- mâncător de şalăi (în special), dar poate roade şi somoni şi poate bate şi mai mulţi urşi bruni la un loc
- nu a uitat de vremea cavalerilor, îi plac luptele deschise (şi poţi să îl dobori numai dacă este într-adevăr obosit, bătrân, plictisit, scârbit sau dacă te lasă)
Dacă întâlneşti un balaur, ai 5 posibilităţi ( la prima vedere) şi nenumărate, de fapt, dar trebuie să le descoperi singur:
- să fugi aşa cum nu ai mai fugit niciodată
- să aştepţi să îl pui în relicvariu
- să îl provoci şi atunci îţi provoci destinul
- să ţncerci să-l bagi în cuşcă (not advisable!)
- să te împrieteneşti cu el şi ai un protector pe viaţă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
